In
fata ochilor pictorului s-a deschis un tablou grandios. In fata falezei marii
se inaltau stanci mari, bizar formate, marturii mute ale atacului necontenit
prin izbirea valurilor. Dupa ce pictorul a privit mirat un timp tabloul, si-a
cautat o pozitie buna, pentru ca de pe una din stanci sa fixeze pe panza scena
mareata din fata lui. S-a asezat pe o stanca si s-a adancit in activitatea lui.
Pictorul nu a observat ca valurile
cresteau mereu. Cateva stanci mai mici erau deja acoperite cu apa. De doua ori
l-au ajuns varfurile unui val mare, dar el era prea adancit in lucrarea lui. Deodata
a observat pe faleza un barbat care striga si gesticula. A privit in jur si
atunci si-a dat seama de situatia periculoasa in care se gasea. Stanca, pe care
statea, era inconjurata de apa. Si-a strans repede ustensilele, a sarit de pe
stanca si s-a grabit spre tarmul salvator prin apa care crestea mereu. A ajuns
la salvatorul lui si acesta i-a spus ca locul acela periculos este numit “usa
spre iad”, deoarece cativa oameni neatenti au fost surprinsi acolo de valuri si
s-au inecat.
Nu le merge oare la fel multora care,
din cauza obligatiilor zilnice si a multor preocupari ale vietii, nu observa ca
se afla, sa spunem asa, in fata usii iadului? Sa ne lasam atentionati pana nu
este prea tarziu.
Postări
