"..toata munca pe care am facut o sub soare, munca pe care o las omului care vine dupa mine.." (Eclesiastul 2:18)
Max Lucado scrie: "Pe plaja se afla un baietel. Cu o lopatica de plastic el strange nisip intr-o galetuta rosie, stralucitoare. Apoi rastoarna galetuta cu susul in jos si iata cum a facut un castel." "Intr-un birou se afla un om. El stivuieste hartii intr-un teanc si da sarcini. Se jongleaza cu numere, se semneaza contracte si se obtine profit.”
Doi constructori, doua castele. Ei nu vad nimic, dar construiesc ceva. Si pentru amandoi va veni refluxul si apoi sfarsitul. Totusi, aici inceteaza asemanarile. Caci baiatul vede sfarsitul, in timp ce omul il ignora. Priviti-l pe baiat in timp ce se apropie seara. Pe masura ce se apropie valurile, copilul cel intelept incepe sa bata din palme. Nu are parere de rau. Nu se teme. Nu regreta. El stia ca asta se va intampla. Nu este surprins. Iar cand marele val se sparge in cele din urma peste castel, iar opera lui dispare in mare, el zambeste, isi strange jucariile, il ia pe tatal lui de mana si merge acasa. Dar adultul nu este atat de intelept. Pe masura ce valurile anilor se prabusesc peste castelul lui, el se ingrozeste. El pluteste deasupra monumentului pe care l-a protejat. El opreste valurile sa ajunga la zidurile pe care le-a facut. Udat de apa cea sarata si tremurand, el priveste incruntat la valul care se apropie. "Este castelul meu", braveaza el. Oceanul nu trebuie sa raspunda. Amandoi stiu al cui este nisipul.. iar eu nu stiu prea multe despre castele de nisip. Dar copiii stiu. Priveste-i si invata de la ei. Du-te si construieste, dar construieste cu inima unui copil. Cand apune soarele si vine refluxul, bate din palme. Saluta procesul vietii, apoi ia-L pe Tatal tau de mana si du-te acasa.
Postări
