Un tata cu mai multi copii alunecase in patima betiei. Necazurile, certurile si mizeria s-au facut stapane in caminul lui. In clipele cand era treaz nu mai putea suporta starea in care ajunsese. Intr-o dimineata a luat pistolul si s-a impuscat, dar nu a murit imediat. Sotia lui a chemat imediat pe pastorul unei biserici sa vina la el la spital, unde fusese internat. In cateva minute pastorul a fost acolo si a cautat sa-i vorbeasca despre mantuire, dar el se impotrivea. De la ora sapte dimineata, cand l-a apucat pe pastor de mana, n-a vrut sa-l mai lase de mana pana la ora unsprezece, cand a murit. Ingrozit, el repeta mereu: “Eu merg in iad! Eu merg in iad!” Pastorul a marturisit ca a fost ceva teribil. Omul se zvarcolea de groaza iadului, dar se impotrivea mereu sa primeasca mantuirea.
Pentru omul care nu se intereseaza de Dumnezeu in timpul vietii, moartea inseamna sfarsitul tuturor sperantelor sale, caci toate gandurile lui se rotesc numai in jurul a ceea ce este pamantesc si trecator. Dar despre cel ce L-a primit pe Mantuitorul se poate spune: “dar cel neprihanit chiar si la moarte trage nadejde.” (Proverbe 14:32). Un astfel de om stie ca dincolo de taramul acesta incepe vesnicia, mangaierea, bucuria de a fi cu Christos.
Anonim
Postări
