decembrie 22, 2011

MISIUNE INDEPLINITA (1)

„Proorocul Elisei a chemat pe unul din fiii proorocilor, si i-a zis: "Încinge-ti mijlocul, ia cu tine sticluta aceasta cu untdelemn, si du-te la Ramot în Galaad. Când vei ajunge acolo, să cauti să vezi pe Iehu, fiul lui Iosafat, fiul lui Nimsi. Să te duci să-l ridici din mijlocul fratilor săi, si să-l aduci într-o odaie deoparte. Să iei sticluta cu untdelemn, să-l torni pe capul lui, si să zici: "Asa zice Domnul: "Te ung împărat al lui Israel!" Apoi să deschizi usa, si să fugi fără să te opresti." [2 Împărati 9:1-3]



Citim despre dorinta lui Dumnezeu, de a-l unge pe Iehu ca împărat peste poporul Israel, lucrul acesta fiind profetit în trecut si prin proorocul Ilie, pe vremea când încă era în pustie, Dumnezeu vorbindu-i despre trei ungeri… ce trebuiau să aibă loc… si mă gândesc cum ar fi fost să fi trăit si eu pe vremea lui Elisei, si cât de privilegiati trebuie să fi fost fiii proorocilor, care aveau un învătător ca si Elisei…

        Da, cu sigurantă mi-as fi dorit să îl văd, să-l aud, să observ cum gândea Elisei si sa fiu si eu la scoala de profeti, dar cum scoala profetilor era doar pentru bărbati, e suficient să citesc Scriptura si să observ învătătura lui Elisei, dată acelor viitori profeti.

        Cineva spunea că femeile au fost create cu abilitatea de a auzi, de a vedea si de a simti pe Dumnezeu diferit decât bărbatii, ele având intuitie interioară, pe când bărbatii trebuie să citească si să studieze Scriptura, să caute argumente, dovezi, să facă dezbateri si apoi să înteleagă ce vrea Domnul să le vorbească… nu stiu cât este de adevărat, însă, posibil că de aceea era nevoie ca Elisei să-i tină o vreme în scoală pe acei tineri elevi. 

        Nu stiu cum arăta un profet din scoala lui Elisei, dar cred că nu erau ca cei de azi, n-am idee nici cum erau îmbracati, însă probabil că aveau haine simple si călduroase, poate ciudate din punct de vedere estetic, gândindu-mă acum si la felul ciudat cum se îmbrăca Ioan Botezătorul, dar cred că după ce un bărbat îmbrăca haina de profet, el îsi asuma toată responsabilitatea de a se lăsa urmărit, văzut si analizat, chiar si gesturile, cuvintele, privirile, el fiind vulnerabil, sincer, un om al lui Dumnezeu, căruia i se cerea mult.

        Profetul trebuia să fie mesagerul lui Dumnezeu si avea misiuni speciale, ordine speciale, el nu trebuia să fie un gură cască, un lenes, sau un limbut, nici nu trebuia sa explice cuiva ce are de făcut, sau ce Domnul i-ar fi spus să facă, nu trebuia să-i convingă pe oameni că ce el vorbea era Cuvântul Sfânt, nu, nimic din toate acestea, ci atunci când profetul era într-o misiune, nimic nu-l oprea să-si ducă planul la îndeplinire.





Cristina

decembrie 21, 2011

SARBATORIND VICTORIILE

"Atunci Moise si israelitii au cantat aceasta cantare Domnului [...] Apoi Miriam, profeteasa, sora lui Aaron, a luat o tamburina in mana si toate femeile au iesit dupa ea avand tamburine in maini. Miriam le canta:Cantati Domnului,  caci si-a aratat slava, i-a napastuit in mare  pe cal si pe calaret!"  [Exod 15:1,20-21]



Dupa ce Dumnezeu i-a trecut Marea Rosie si au fost martorii aceste minuni, poporul Israel a sarbatorit victoria lor in Dumnezeu asupra egiptenilor.

Oare ce atmosfera era in popor dupa ce au trecut Marea Rosie? Un popor intreg canta ... toate femeile cantau ... toti se bucurau ... muzica bucuriei lor se auzea de departe ... Dumnezeul lor era slavit!

Suntem mai mult alaturi de Dumnezeu in necazuri, lipsuri, probleme si ingrijorari, si prea putin in victorii, bucurii, biruinte... Nu stim sa sarbatorim cu El, dar ne descurcam foarte bine sa "plangem" cu El... Oamenii din jurul nostru cunosc mai mult necazurile noastre sau victoriile noastre in Dumnezeu?

Dumnezeu merita sa fie cunoscut pentru victoriile Sale! Copiii sai trebuie sa fie cunoscuti ca invingatori in El... de aceea trebuie sa sarbatorim victoriile Sale mai mult si sa "ne plangem" mai putin problemele ...pentru ca oamenii sa isi doreasca si ei victorii in Dumnezeu, pentru ca si ei sa vada cat e de mare Dumnezeul nostru! ... pentru ca in Dumnezeu poti fi doar invingator!

Haideti sa facem o sarbatoare din fiecare biruinta in El si sa ascundem in El ingrijorarile si problemele noastre! Haideti sa aratam mai mult bucuria si mai putin tristetea!





Ana

 AMR : O MEDITATII

decembrie 20, 2011

CALEA VIETII (3)

„Căci sfatul este o candela, învătătura este o lumina, iar îndemnul si mustrarea sunt calea vietii!” [Proverbe 6:23]



Omul lepădat de sine acceptă mustrarea si rămâne pe calea vietii, dar omul care nu este lepădat de sine, este răscolit de vorbele de mustrare spuse de cineva, ele făcându-l să-si piardă somnul, pacea, linistea si bucuria din inimă, acele vorbe urmărindu-l oriunde, dorind să le ascundă, să le uite, doar să nu ia seama la ele, nestiind că trăind asa el s-a îndepărtat de mult de calea vietii.

        Da, mustrarea loveste direct sufletul, iar firea veche se revoltă când este mustrată, deoarece se simte umilită, si se îndreptăteste, ajungând chiar să urască pe cel trimis să-i aducă mesajul de mustrare.

        Dar dacă am îndrăznit să ne comportăm necuviincios, de ce credem că este exagerat să ni se atragă atentia? Criticile au rolul de a ne îmbunătătii cresterea noastră spirituală, de aceea să nu spunem niciodată: „Nu cred că tu esti în măsură să îmi spui mie ce să fac!”, ci să acceptăm mustrarea ca venind din gura Domnului Isus. Dar ne place nouă când Duhul Domnului ne mustră? Sau repede reclamăm pe prietenul nostru, că nu a avut întelepciune cum s-o spună?

        Multi crestini urăsc mustrarea si spun că cei care îi mustră nu sunt oameni biblici, dar după părerea multora nici Domnul Isus nu a fost biblic, însă, pentru Domnul Isus nu a contat părerea oamenilor, ci s-a uitat tintă la ucenicii Lui, apoi l-a Petru si l-a mustrat aspru, spunându-i de fată cu toti: „satano!” (Matei 16:21-23).

        Mă gândesc dacă nouă ne-ar fi plăcut să ne vorbească Domnul Isus astfel? Oare am mai fi mers după El, sau ne-am fi retras ca multi altii, spunând că este prea de tot felul cum gândeste El? Da, smerenia este prea grea pentru oamenii mândrii, iar ca să accepti mustrarea, trebuie să fii zilnic lepădat de sine-le tău, altfel nu vei putea, ci te vei supăra, te vei argumenta, te vei frământa si nu vei putea dormi, dorind să schimbi părerea oamenilor despre tine.

        Insă, adevăratii oameni ai lui Dumnezeu vor accepta cu bucurie mustrarea, stiind că acesta este modul în care Dumnezeu le poate uneori vorbi, prin mustrare Domnul Isus cercetând inimile copiilor Lui, privind la reactiile omului mustrat si astfel Domnul Isus va constata dacă omul acela este lepădat de sine, sau are o falsă modestie, fiindcă din nou si din nou omul care nu iubeste mustrarea, simte nevoia de a se justifica.

       Asadar, vom stii dacă bucuria ne rămâne în inimă doar atunci când vom fi mustrati, si fie vom fi multumitori pentru cuvintele acelea, cercetându-ne viata înaintea Domnului, si lăsându-ne transformati, fie vom nega tot ce ni s-a spus si vom combate mustrarea prin zeci de cuvinte, dovedindu-i celui ce ne-a mustrat, că ceea ce Domnul i-a arătat nu a fost adevărat. Însă, Petru nu a făcut asa... de aceea mai târziu a fost folositor Domnului Isus!



       Cristina

decembrie 19, 2011

CALEA VIETII (2)

„Căci sfatul este o candela, învătătura este o lumina, iar îndemnul si mustrarea sunt calea vietii!” [Proverbe 6:23]



    Desi mustrarea doare, e nevoie de mustrare, iar dacă nu-l mustrăm pe prietenul nostru, îndemnându-l la sfintenie, atunci putem spune că nu îl punem pe calea vietii, ci indiferenti, îl lăsăm să meargă pe calea mortii. Prietenul adevărat nu este indiferent când vede răul din viata ta ci el este un prieten adevărat dacă te îndeamnă, sau chiar te mustră pentru ceva, si nu pentru că îti laudă nebuniile, doar să nu se pună rău cu tine.

            Mustrarea nu este acceptată de oricine, ci ea este acceptată doar de omul întelept, fiindcă în Proverbe13:1 scrie: „un fiu întelept ascultă învătătura tatălui sau, dar batjocoritorul n-ascultă mustrarea.” Batjocoritorul este cel care-l judecă pe prietenul lui,fiindcă a îndrăznit să-i arate răul din viata lui, de fapt batjocoritorul este cel ce consideră mustarea ca fiind o batjocură ce i se adresează lui direct.

            De aceea este scris că „o mustrare pătrunde mai mult pe omul priceput, decât o sută de lovituri pe cel nebun.” Astfel că o caracteristică a mustrării este că ea, fie pătrunde în inima omului si-l schimbă, dacă acea mustrare este acceptată, fie ea nu-l transformă cu nimic pe omul care respinge mustrarea.

             Dar dacă îndemnul si mustrarea sunt calea vietii, atunci de ce ne deranjează cuvintele de mustrare? De ce simtim nevoia să fugim cât mai departe de ele, sau de oamenii care îndrăznesc să ne mustre, fără să luăm seama la acele cuvinte? De ce? Fiindcă prin aceste cuvinte se înfruntă direct si dur păcatul din viata noastră, care lasă amprente grele asupra fiintei noastre, păcate care nu vor să plece din inimă, iar firii vechi nu-i place să fie mustrată.





Cristina