martie 26, 2011

INCREDEREA IN SINE

“A mai spus si pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei însisi că sunt neprihăniti, si dispretuiau pe ceilalti.”[ Luca 18:9]

Un tânăr bogat merge la Domnul Isus să-l întrebe despre Împărătia Cerurilor, despre ce conditii trebuiau îndeplinite, ca si el să poată beneficia de ea, însă Domnul Isus îi vorbeste despre: neprihănire... si pare că nu era cine stie ce... de vreme ce tânărul acesta se credea neprihănit, spunând despre el însusi: că împlinise tot...
Domnul Isus nu-l contrazice... si mă gândesc că poate asa si era, însă îmi atrage atentia felul politicos, în care tânărul i se adresează Domnului Isus, spunându-I: „bun”, dar Domnul Isus „ricosează” complimentul acela… oare de ce?...
A te încrede în tine însuti înseamnă a nu avea nevoie de Puterea lui Dumnezeu în viata ta, a te crede singur neprihănit, a te crede în stare să faci fată ispitei prin propriile puteri si totodată a-i condamna pe cei ce nu au o vointă, la fel de puternică ca si a ta.
Domnul Isus stie că sunt astăzi oameni care se bazează mai degrabă pe „gândirea pozitivă” decât pe El si dacă reusesc să se abtină de la un lucru, ei cred că totul este ok si că "teoria asta" chiar functionează, însă Biblia spune că este „mai usor” să-l cunoască pe Domnul Isus cei ce-si simt neputinta si apelează la El, decât cei ce cred că prin vointa lor pot obtine orice si apelează la „gândirea pozitivă”, încercând să trăiască o neprihănire proprie, reparând pe ici pe colo câte un obicei.
Cred că „încrederea în el însusi”, a acestui tânăr bogat, îl făcea să se simtă meritos înaintea Domnului Isus, cumva complimentul acela era un cuvânt de „superioritate” cu care I se adresa... însă Domnul Isus îi cunostea bine inima.
De fapt este ca si cum am spune si noi cuiva, protocolar: „fii bun si …!” dar n-are nicio legătură cu starea de bunătate a inimii, ci sunt doar cuvinte goale, de a te adresa cuiva, pentru a obtine un favor ... si atât.
Asta face neprihănirea proprie: ne „învată” cum să folosim cuvintele, ca să părem oameni de încredere, politicosi, morali, oameni de treabă, însă fără să-i dăm în întregime inima Domnului Isus, ne va apartine nouă si nu vom dori să renuntăm la nimic din mintea noastră, de dragul Domnului Isus, asa cum nici tânărul bogat nu vroia să renunte la „bogătia lui”...care poate însemna părerile bune despre el însusi...
Neprihănirea proprie poate fi o mare bogătie pentru cineva, dar dacă acela va dori să primească neprihănirea lui Dumnezeu, va trebui să renunte la neprihănirea proprie, care înseamnă sinele lui, iar a renunta sau nu, este alegerea fiecăruia...


Cristina

martie 24, 2011

CARE ESTE SCOPUL NOSTRU?

"Să-L cunosc pe El si puterea învierii Lui si părtăsia suferintelor Lui si să mă fac asemenea cu moartea Lui" [Filipeni3:10]

De multe ori ne rugăm sa aflăm care este voia Lui Dumnezeu pentru noi. Dar ea ne este arătată în Cuvântul Lui. În acest verset ni se spune ca scopul nostru este sa-L cunoastem pe El. Dar cum? Prin părtăsia suferintelor si a mortii lui Isus. Interesant, nu? Pentru că în viată tocmai asta nu ne dorim. Dar Isus ne avertizează :"În lume veti avea necazuri" dar ce este frumos este că El ne face si o promisiune, o încurajare: "Dar indrazniti caci Eu am biruit lumea" Ioan 16:33
Cred că ati realizat că aceste 2 versete vorbesc despre acelasi ciclu. In Filipeni ni se spune că pentru a ne atinge scopul, adică pentru a-L cunoaste pe El, trebuie sa ne facem părtasi cu suferintele Lui. De ce? Pentru că abia atunci vom experimenta puterea Lui (aceeasi putere minunată care L-a înviat pe Isus!). In Ioan ni se spune că vom avea necazuri dar să fim linistiti, să ne incredem în Isus pentru că El este deja biruitor.
Sunt multe pasaje care ne invată că în încercări Il putem cunoste pe El (precum cel din 2 Corinteni 12:9) si sunt multe exemple în Biblie de oameni care L-au experimentat altfel pe Dumnezeu după ce au suferit (oameni ca Daniel, prietenii lui Daniel, Ioan, Pavel) dar sunt si exemple de oameni care nu au învătat nimic (dar acesta este alt studiu).
În concluzie, depinde de noi modul în care reactionam în mijlocul necazurilor, suferintelor. Putem fi deschisi pentru a-L experimenta pe El intr-un mod nou sau ne putem uita tot la noi, la solutiile noastre, să ne autocompătimim si să ne inchidem fată de Scriputră.
Îmi doresc să-L experimnetezi tot mai mult, zi de zi!


Ada R.



martie 22, 2011

SFINTENIA - SEMN DE RECUNOASTERE

„Pune-Mi deoparte ca sfânt pe orice întâi-născut, pe orice întâi născut dintre copiii lui Israel, atât dintre oameni cât si dintre dobitoace: este al Meu." [Exod 13:2]

După o robie de peste patru sute de ani, poporul Domnului în sfârsit este liber, iar Dumnezeu le porunceste să nu uite acea zi, a eliberării lor, să o serbeze în fiecare a saptea zi din săptămână, ca din nou si din nou, să-si amintească de Mâna Puternică, prin care au fost scosi din Egipt.
Asa cum în vremea când erau robi în Egipt, Dumnezeu a hotărât ca, în casele celor ce-i tineau robi, să piară întâiul născut dintre oameni si dintre animale, în vremea eliberării lor, Dumnezeu a hotărât ca fiecare întâi născut dintre evrei si dintre animalele lor, să-i fie dedicat Lui.
Dedicarea înseamnă un omagiu adus lui Dumnezeu, un semn de recunostintă din partea fiecărei case, izbăvite de vrăjmasi, dedicarea înseamnă a-ti oferi în întregime viata pentru un scop măret, a fi devotat, a depune toate eforturile pentru a face ce ti s-a încredintat, a-ti da silintele pentru a place lui Dumnezeu, a fi consacrat.
În versetul acesta Dumnezeu spune lui Moise: „Pune-Mi deoparte ca sfânt pe orice întâi-născut, pe orice întâi născut dintre copiii lui Israel, atât dintre oameni cât si dintre dobitoace: este al Meu" arătându-ne că a fi sfânt este dorinta lui Dumnezeu, pentru orice copil de Dumnezeu, însemnând a fi pus deoparte pentru El, a-I fi dedicat lui Dumnezeu cu toată fiinta, a trăi o viată fără păcat, fără „adaosuri”, fără a ne lăsa purtati de fire, ci trăind călăuziti de Duhul Domnului.
Sfintirea va însemna pe om, se va vedea pe fruntea omului, se va citi în ochii celui sfânt... însă mă gândesc si la semnele de aducere aminte, pe care le-am presărat în călătoria noastră către cer ... Domnul Isus doreste să lăsăm „semne pe drum”... ca si cei ce vin după noi să vadă semnele si să înteleagă că e bună Calea, că drumul pe care mergem duce în cer si să dorească ca si mai departe să meargă pe el.
Semnul pe mână si pe frunte reprezintă identitatea noastră, arată cui apartinem de fapt, iar acest lucru îl va folosi si satan, însemnându-i pe cei ai lui, ca si pe Cain, cu semnul păcatului, astfel încât se va stii exact, fiecare om cui îi va apartine: satanei sau lui Dumnezeu.
Da, neprihănirea unui om se citeste pe fata lui, prin seninătatea fetei si prin lumina din ochii lui, iar semnul acesta nu poate fi contrafăcut, fiindcă bucuria nu se poate copia, poate fi imitată doar… însă pe termen scurt, apoi se va vedea exact ce semn poartă omul pe fruntea lui.
Semnul de pe mână va fi evidentiat prin faptele noastre, faptele vor arăta al cui semn îl purtăm si stiu că multi astăzi se tem de semnul 666, fiind o întreagă polemică despre el intre crestini, fie că nu-l vom apuca, fiind răpiti la cer, fie că si noi vom fi întrebati dacă să-l acceptăm… însă cu sigurantă stiu că semnul neprihănirii, sau semnul păcatului, este deja asupra noastră, prin felul în care trăim, sau nu trăim Evanghelia, prin faptul că suntem sau nu suntem în întregime pusi deoparte pentru El, si se va vedea prin cât de mult semănăm cu multimea, sau dacă am fost scosi din felul de trăire lumesc.
Cum se va vedea? Din felul în care vorbim, din felul cum zâmbim, cum lucrăm, cum ascultăm de stăpânire, cum ne îmbrăcam… Însă, da, la capitolul îmbrăcăminte... multi copiii de Dumnezeu se îmbracă la fel ca si lumea, nicio deosebire, dar oare ce credeti: suntem liberi să facem tot ce vrem? Nicidecum!
Da, suntem liberi... să fim pusi deoparte de multime, să trăim în sfintenie, ca semnul neprihănirii să fie clar evidentiat pe mâna si pe fruntea noastra, in fiecare zi, dar dacă nu vom accepta să trăim în sfintenie, nu vom stii ce este aceea călăuzire, ci vom bâjbâi.

Cristina

martie 21, 2011

VADUVA SARACA

„A văzut si pe o văduvă săracă, aruncând acolo doi bănuti. Si a zis: "Adevărat vă spun, că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toti ceilalti!” [Luca 21]

A fi văduv înseamnă a fi singur, a fi lipsit de ceva, a fi golit de putere, a fi ca un vid… iar spiritual, multi sunt cei care atunci când ajung în starea de „văduv”… vor spune că viata lor nu mai contează pentru nimeni, vor crede că nu mai are rost să iasă din casă si să meargă printre oameni si poate chiar vor avea o atitudine de genul: ”eu nu mai am nimic să-i dau lui Dumnezeu”…
Citim despre o văduvă care n-a gândit asa, ci a iesit din casă si s-a dus la Templu să dea si ea ceva, ceva nesemnificativ a dat, asa am crede noi, doi bănuti (... nu de aur) însă ea a dat tot ce avea... si mă gândesc: dar oare ce-ai fi dat tu si ce i-as fi dat eu lui Dumnezeu în văduvia mea? … Ce i-am spune noi lui Dumnezeu dacă inima ne-ar fi goală, pustie, simtind singurătatea si cum altii ne-ar neglija?... Oare cum am reactiona?
Văduva de care se vorbeste în textul acesta, nu si-a plâns de milă, nu a simtit ranchiună, nu s-a comparat cu nimeni, ci ea a ales să meargă la Templu si să dea (nu să ceară), ea a adunat tot ce mai avea prin casă si a dat tot, a dat absolut tot ce mai avea... tot ce-i mai rămăsese ei să trăiască.
Dacă si tu astăzi te simti văduv… de visuri si de sperante, dacă Domnul Isus te duce până în punctul în care să pierzi tot, si sărăcesti din toate punctele de vedere… cu sigurantă că nu-ti mai vine să te duci la „Templu”… cu „gologanul” tău si să-l pui înaintea lui Dumnezeu, sub privirile celor „bogati”… rusinându-te să pui bănutul tău peste toate milioanele lor… însă nu merge să te împrumuti, ca să-I dai ceva lui Dumnezeu, dă-i ceea ce ai acum…
Se poate întâmpla ca satan să te mintă, făcându-te să crezi că Dumnezeu nu te vede, însă tu aminteste-ti de textul acesta, aminteste-ti că Domnul Isus stătea în fata visteriei Templului si vedea cât punea fiecare pentru Dumnezeu, cunoscând si motivatia tuturor celor ce dădeau.
In perioada de „văduvie” ne simtim destul de neajutorati, însă dragostea si îndrumarea Domnului Isus ne ajută în toate transformările pe care le avem de parcurs. Felul în care trecem prin durere este puternic influentat de imaginea pe care o avem despre Dumnezeu… si dacă întelegem că Dumnezeu este cu noi în durerea noastră, că El ne împărtăseste necazul, că suferă cu noi si este îndurător fată de noi, atunci vom trage nădejde, stiind că dincolo de durere si tristete, ne asteaptă un viitor mai bun.
De multe ori pierdem ceva bun pentru a primi ceva mai bun ! Dacă mergeti cu toate pierderile la Domnul Isus, El vă va elibera de aceste sentimente si veti putea birui tristetea. Plângeti-vă durerea în prezenta lui Dumnezeu până când simtiti că ati adus Lui întreaga problemă, iar la rândul vostru ati iertat tot ceea ce era de iertat, celor de langa voi, apoi veti constata că sufletul vă este coplesit de o pace adânca si ca veti avea ce dărui lui Dumnezeu!

Cristina