decembrie 19, 2011

CALEA VIETII (2)

„Căci sfatul este o candela, învătătura este o lumina, iar îndemnul si mustrarea sunt calea vietii!” [Proverbe 6:23]



    Desi mustrarea doare, e nevoie de mustrare, iar dacă nu-l mustrăm pe prietenul nostru, îndemnându-l la sfintenie, atunci putem spune că nu îl punem pe calea vietii, ci indiferenti, îl lăsăm să meargă pe calea mortii. Prietenul adevărat nu este indiferent când vede răul din viata ta ci el este un prieten adevărat dacă te îndeamnă, sau chiar te mustră pentru ceva, si nu pentru că îti laudă nebuniile, doar să nu se pună rău cu tine.

            Mustrarea nu este acceptată de oricine, ci ea este acceptată doar de omul întelept, fiindcă în Proverbe13:1 scrie: „un fiu întelept ascultă învătătura tatălui sau, dar batjocoritorul n-ascultă mustrarea.” Batjocoritorul este cel care-l judecă pe prietenul lui,fiindcă a îndrăznit să-i arate răul din viata lui, de fapt batjocoritorul este cel ce consideră mustarea ca fiind o batjocură ce i se adresează lui direct.

            De aceea este scris că „o mustrare pătrunde mai mult pe omul priceput, decât o sută de lovituri pe cel nebun.” Astfel că o caracteristică a mustrării este că ea, fie pătrunde în inima omului si-l schimbă, dacă acea mustrare este acceptată, fie ea nu-l transformă cu nimic pe omul care respinge mustrarea.

             Dar dacă îndemnul si mustrarea sunt calea vietii, atunci de ce ne deranjează cuvintele de mustrare? De ce simtim nevoia să fugim cât mai departe de ele, sau de oamenii care îndrăznesc să ne mustre, fără să luăm seama la acele cuvinte? De ce? Fiindcă prin aceste cuvinte se înfruntă direct si dur păcatul din viata noastră, care lasă amprente grele asupra fiintei noastre, păcate care nu vor să plece din inimă, iar firii vechi nu-i place să fie mustrată.





Cristina