„Adevarat va spun ca, oricine nu va primi Imparatia lui Dumnezeu ca un copilas, cu nici un chip nu va intra in ea”. (Luca 18:17)
Imi impaturam fularul si imi luam haina in holul bisericii, dupa o experienta deosebita cu Domnul. Isi pusesera fratii mainile peste mine si mi se facuse pentru prima data ungerea. Ma simteam altfel, tremurand inca de emotie, fericită, parcă eliberată de problemele pe care mi le pusese lumea în spate.
Deodată, cufundată în gândurile mele, văd o mogâldeată toată îmbrăcată în roz, care venise între timp lângă mine si mă privea curioasă. Mi-am îndreptat privirile spre ea, am întrebat-o ce face, dar nu mi-a răspuns. Îmi zâmbea doar. Era o fetită blondută, cu ochi albastrii, obrăjori pufosi ca de catifea, rosii si bucălati. Era un îngeras. Cum mă uitam la ea mirată, veni spre mine si îsi ridică căpsorul, îsi tuguie buzele si închise ochii. Dorea să-i dau un pupic. Nu o cunosteam deloc, si totusi drăgălăsenia ei m-a convins pe loc să-i fac voia, asa că m-am coborât la ea, am pupat-o pe obraz si i-am soptit „să fi binecuvântată”. Mi-a zâmbit. Apoi am văzut că o chemau părintii ei si s-a îndreptat spre ei, nescăpându-mi privirea. I-am făcut cu mâna un „la revedere” tacit. Mi-a făcut si ea la fel de cel putin trei ori până să se închidă usa în spatele ei.
În lumea de azi suntem atât de obisnuiti să lăsăm capul în jos când mergem pe stradă, să nu vorbim cu nimeni, decât dacă e o cunostintă bună, să ignorăm sufletele care au poate nevoie de o vorbă bună. Acel îngeras mi-a demonstrat că Dumnezeu doboară barierele pe care ni le punem în calea inimii. Deaceea trebuie să trăim cu sufletul curat, curat ca al copiilor care nu se sfiesc să vină si să ceară un pupic unui străin sau să spună mereu ceea ce gândesc.
Anonim
AMR 6 mesaje
Postări
