"Când era Isus în Betania, în casa lui Simon leprosul s-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru cu mir foarte scump; şi, pe când sta El la masă, ea a turnat mirul pe capul Lui. Ucenicilor le-a fost necaz, când au văzut lucrul acesta, şi au zis: "Ce rost are risipa aceasta?" [Matei 26:6-8]
Ce poate fi vasul de alabastru spart la picioarele Domnului Isus? Poate fi chiar viata mea pusa in slujba altora si multi spun ca mi-o irosesc, ca ma „jertfesc” in zadar, ca as fi putut face altceva ca sa fiu fericita, dar eu ma simt implinita si aceasta este dovada iubirii mele pentru Cel ce m-a iubit mai intai.
În iudaism, vasul cu mir reprezenta tot ce avea mai important cineva, era ca şi zestrea fetelor de azi, era tot ce era mai preţios pentru ea şi vedem că femeia aceasta vine şi Îi aduce Domnului Isus toate valorile vieţii ei, sparge vasul acela, cumva ca să nu mai ia înapoi conţinutul lui, arătând prin asta că i-a predat Domnul Isus pentru totdeauna tot ce-i aparţinuse până atunci…
Mă gândesc la fiecare dintre noi, ce avem în vasul vieţilor noastre, ce lucruri am păstrat, la ce lucruri, dorinţe sau vise nu am dori să renunţăm? Pot fi lucruri rele, dar pot fi şi lucruri care ni se par bune şi pe care nu le-am putea sacrifica de dragul Domnului Isus.
Mulţi spun: „dar eu nu cred că dacă îmi place să fac acest lucru înseamnă că fac păcat…!” E ok, nimeni nu spune că lucrul la care Dumnezeu ti-ar cere să renunţi ar fi păcat, dar dacă nu renunţi, atunci chiar că faci păcat, pentru că nu asculţi de El, iar neascultarea cu siguranţă este păcat!
Mi s-a întâmplat şi mie ca într-o zi să sparg „un vas” la picioarele Domnului Isus, fiindcă aveam un vas în care strângeam ceva: dreptatea şi mă poticneam în mulţi, fiindcă nu mi se părea drept ce făceau şi de ce Dumnezeu îi accepta şi nu intervenea, dar Domnul Isus mi-a cerut vasul acela, al dreptăţii mele, nu să-l golesc la picioarele Lui, ci să-l sparg odată pentru totdeauna, ca vasul acela să nu mai existe în viaţa mea şi ca eu să nu mai am unde strânge dreptatea...
Aşa că m-am hotărât să ascult şi „am sacrificat dreptatea mea” şi s-a întâmplat ceva: am fost aşa de fericită apoi. Domnul îmi ceruse lucrul acela spre binele meu, chiar că nu puteam înţelege de ce dreptatea Lui nu era aşa cum gândeam eu şi, pentru că din ziua aceea "n-am mai avut dreptate”, am putut înţelege apoi cum vede Dumnezeu oamenii pe care eu inainte îi judecam.
De aceea, dacă simţi că logica ta te împiedică să-l pricepi pe Dumnezeu, atunci renunţă la felul tău de gândire şi acceptă gândirea lui Dumnezeu.
Cristina
Postări
