Intr-o dimineata geroasa
de iarna m-am dus ca de obicei la cimitir. Ma rezemasem de nucul cel mare, sub
ale carui crengi se aflau mormintele celor dragi, si citeam inscriptiile de pe
crucile simple de lemn. Ma simteam parasita. Cat de mult imi doream linistea si
pacea. Si de aceasta data m-a consolat Mantuitorul. Inaintea zorilor este
intunericul cel mai mare. Un astfel de intuneric petrecusem la mormintele celor
dragi. Am plans si chiar m-am certat cu Dumnezeu in sinea mea punand in fata
acel: “de ce?”
Am plecat acasa si am luat
Biblia. Am citit versetele de astazi. Cuvintele “dar nu stia ca este Isus” m-au
impresionat puternic. La fel ca si Mariei, care plangea si nu-L cunostea pe
Isus, mi s-a intamplat si mie. Nu-L cunoscusem din cauza lacrimilor si a
durerii mele pe Acela care, cu mainile strapunse, mi-a venit in ajutor. Precum Maria,
am cazut la picioarele Lui si mi-am varsat inima cuprinsa de spaima inaintea
Lui. Am pus necazul meu, viata, chiar si pe mine la picioarele Mantuitorului,
ca El sa fie Domn. Acest moment a devenit o piatra de hotar in viata mea.
Tu, care plangi,
incredinteaza-ti viata acestiu Mantuitor, si lacrimile tale se vor preface in
bucurie!
Postări
