„Eu locuiesc in locuri inalte si in sfintenie, dar sunt cu omul zdrobit si smerit, ca sa inviorez duhurile smerite si sa imbarbatez inimile zdrobite.“ [Isaia 57:15]
Cred ca marea majoritate dintre noi am fost mangaiati de finalul acestui verset. Ii sarim in brate lui Dumnezeu si-I spunem printre sughituri unde ne-am lovit si unde sa mangaie sau sa “fufle” pentru a ne trece durerea, asa cum fac copiii nostri. Zburam in jurul Lui ca niste ieduti cand suntem fericiti. Ne-am obisnuit atat de mult cu imaginea Lui de tata iubitor (cum si este de altfel), incat am ajuns sa neglijam maiestuozitatea Lui.
Constat, la mine cel putin, ca uneori ajung sa “ma trag cu Dumnezeu de sireturi”, si uit ca El e monarhul in fata caruia se pleaca orice genunchi. Cand Ii neglijez maiestuozitatea, inchinarea devine deficitara. E ca si cum as recita “Tatal nostru” direct de la “painea cea de toate zilele” pana la “izbaveste-ne de cel rau”. Daca Mantuitorul nostru nu si-a permis “sa se traga de sireturi cu Tatal”, “macar ca avea chipul lui Dumnezeu”, cine sunt eu, cine suntem noi sa ne permitem asta? Sa-L acceptam pe Dumnezeu intreg, nu doar Tata, ci si Domn, Monarh. Daca presedintii renunta la demnitatea functiei, Dumnezeu nu o face si asteapta sa-L onoram si ca monarh. Pe de alta parte, cand Il onoram ca monarh sa nu omitem totusi ca e Taticul nostru ceresc, care ne mangaie si “fufla” unde doare, care rade cu noi in hohote cand ii impartasim bucuriile noastre. Dumnezeul nostru e fascinant de complex si de frumos! Sa-L laudam si sa I ne inchinam!
Daniela
Postări
